Începem numerele speciale ale Buletinului Cosmic cu programul spațial iranian. În 2009, Iran devine a 9 națiune capabilă să lanseze independent sateliți proprii, din cele 10 națiuni existente în acest moment are au această posibilitate (Coreea de Nord s-a alăturat acestui grup în 2012). O rachetă Safir-1, de producție iraniană, avea să lanseze în 02 februarie 2009 satelitul Omid, marcând astfel cea de-a 30-a aniversare a Revoluției Iraniene din 1979. Cu câteva luni înainte, Iran reușea primul zbor orbital, folosind tot o rachetă Safir-1, dar fără un satelit funcțional la bordul acesteia.

Programul spațial civil

Kavoshgar și Safir. Primii sateliți.

Agenția Spațială Iraniană (ISA), fondată în 2004 și este un organism civil, subordonat președintelui țării. Înainte de Safir, iranienii foloseau un propulsor în două (ulterior trei) trepte cu combustibil lichid, Kavoshgar, exclusiv pentru zboruri suborbitale, care putea ajunge până la 200 de kilometri altitudine, dar nu era suficient de puternic pentru un zbor orbital. Kavoshgar este derivată din racheta balistică Shahab-3, la rândul ei de inspirație nord-coreeană (derivată din Nodong-1) și folosit în continuare în ultimii ani pentru diverse teste suborbitale (de astfel colaborarea dintre Iran și regimul de la Phenian în acest domeniu este una binecunoscută). Kavoshgar-1 zboară pentru prima dată în 4 februarie 2008, pe o traiectorie suborbitală, urmată de Kavoshgar-2 în noiembrie 2008.

Safir-1 a fost lansată pentru prima dată în 17 august 2008 de la baza Imam Khomeini din Semnan, însă nu avea nici un satelit la bord. Chiar și dacă ar fi avut, acesta ar fi fost distrus de explozia care a avut loc la scurt timp după lansare, deși surse oficiale iraniene spun că zborul suborbital a fost un succes. A fost doar un test, pentru că a doua lansare Safir avea să plaseze primul satelit iranian pe orbită, în 2 februarie 2009, cum menționam anterior. Omid nu era însă un satelit foarte complex: un cub cu latura de 40 de centimetri, cântărind doar 27.3 kilograme. La fel ca Sputnik, acesta conținea doar un transmițător radio, cu care oficialii de la Teheran putea dovedi relativ ușor că satelitul lor a ajuns pe orbită (deși astăzi există și alte metode). În 25 aprilie 2009, satelitul Omid revine în atmosfera Pământului, după ce își încheie misiunea (bateriile de la bord s-au consumat în jurul date de 20 februarie). A parcurs peste 700 de orbite joase (246 x 377 km), la o înclinație de 55.5 grade. Merită notat faptul că Omid nu a fost însă primul satelit iranian care a ajuns pe orbită, însă a fost primul care a ajuns pe orbită lansat de o rachetă iraniană: în 2005, satelitul Sina-1 a fost lansat de o rachetă rusă Kosmos-3M, de la cosmodromul militar Plesetsk.

În 3 februarie 2010, la bordul rachetei Kavoshgar-3 ajung în spațiu, într-un zbor suborbital, un șobolan, două broaște țestoase și câțiva viermi, în ceea ce Iranul a numit un experiment științific reușit.

După succesul lansării satelitului Omid, Iranul a început să lucreze la dezvoltarea unei noi generații a rachetei Safir (denumită Safir-1A), capabilă să urce încărcături de două ori mai grele pe orbită. Pentru acest lucru s-au folosit două boostere cu combustibil solid atașate rachetei principale. În 15 iunie 2011, o rachetă Safir-1A transportă pe orbită (236 x 299 km) al doilea satelit iranian, Rasad-1, care a avut o masă de 15.3 kilograme. Dotat cu panouri solare pentru generarea electricității, satelitul Rasad-1 funcționează timp de 3 săptămâni, timp în care este folosit pentru observarea suprafeței terestre, având la bord o cameră cu o rezoluție de 150 de metri/pixel. În 6 iulie 2011, Rasad-1 își încheie misiunea și se dezintegrează în atmosfera Pământului.

Însă racheta Kavoshgar nu este uitată și este folosită de Iran pentru a încerca să lanseze o capsulă cu o maimuță spre orbită. Un test are loc în 11 martie 2011, când o rachetă Kavoshgar-4 lansează o capsulă fără ocupant. Din păcate, lansarea Kavoshgar-5 din septembrie 2011, în care se pare că se afla și o maimuță, este un eșec și mamiferul nu supraviețuiește.

Iranienii îmbunătățesc și mai mult racheta Safir (construind varianta 1B) și în 3 februarie 2012 lansează satelitul Navid (Navid-e-Elm va Sana’t), care avea o masă de 50 de kilograme. Navid este folosit timp de 2 luni, pentru monitorizarea dezastrelor naturale și pentru observații meteorologice, până în 1 aprilie 2012. Prima imagine primită de la Navid a fost în 8 februarie 2012, la 5 zile după lansare.

Urmează trei lansări eșuate pentru Iran, neconfirmate oficial, în 23 mai 2012, apoi în 1 octombrie 2012 și 20 martie 2014. Primele două tentative erau pentru lansarea noului satelit Fajr iar cea din 2013 trebuia să pună pe orbită satelitul Tadbir, o variantă evoluată a lui Navid. Acesta ar fi ajuns pe orbită dacă treapta superioară nu s-a oprit cu câteva secunde mai devreme, ceea ce e transformat tentative orbitală într-un zbor suborbital.

În cele din urmă, în 2 februarie 2015, Iranul lansează satelitul Fajr (50 de kilograme, Safir-1B poate urca în spațiu maximum 60 de kilograme), la exact 6 ani după primul succes orbital iranian. Fajr a rămas pe orbită timp de 23 de zile.

În paralel în Iran continuă și programul Kavoshgar și Iranul afirmă că în 2013 a lansat de două ori câte o maimuță în spațiu, în două zboruri suborbitale din 29 ianuarie și 14 decembrie 2013, însă informația nu a putut fi verificată de o sursă externă Iranului. Pentru astfel de zboruri, Iranul folosește capsula Pishgam, care urmează să fie adaptată pentru a putea transporta și persoane în spațiu, în viitorul apropiat. În 2013 au fost și ultimele zboruri ale lansatorului suborbital Kavoshgar.

Lansatorul orbital Simorgh

Agenția Spațială din Iran a prezentat în 2010 noul său lansator, denumit Simorgh (sau uneori Safir-2), care în 2016 a efectuat primul său suborbital, urmat de un eșec un an mai târziu (de fapt, până la finalul anului 2021, prima lansare Simorgh rămâne singura efectuată cu succes). Simorgh poate urca un satelit de 60-100 de kilograme până la o altitudine de 500 km și seamănă cu racheta orbitală nord-coreean Unha.

Simorgh are o înălțime de 25 de metri, un diametru de 2.5 metri și 2 sau 3 trepte: prima treaptă, derivată din Safri-1, este propulsată de 4 motoare împrumutate de la racheta balistică cu rază medie de acțiune Shahab-3, alimentate cu tetraoxid de azot și dimetilhidrazină (compuși extrem de corozivi și de toxici); a doua treaptă folosește motoare derivate dintr-o rachetă balistică sovietică (SS-N-6 Serb) folosită pentru lansări din submarine, retrasă însă în 1988, cu același combustibil toxic. Racheta poate fi dotată și cu o a treia treaptă, care folosește combustibil solid și un motor iranian, Salman-1.

Pentru 2019 au fost programate trei lansări, însă toate trei s-au soldat cu un eșec. În 15 ianuarie, satelitul Payam este distrus când a doua treaptă a rachetei Simorgh suferă o problemă tehnică, al doilea eșec consecutiv pentru Simorgh. Câteva zile mai târziu, în 7 februarie, o rachetă Safir 1B nu reușește să urce pe orbită satelitul Dousti, iar în 29 august 2019, un satelit american de spionaj a fotografiat o rampă de lansare avariată în urma unei explozii recente: se pare că o rachetă Safir era pregătită pentru zbor cu satelitul Nahid-1, dar în timp ce era alimentată cu combustibil s-a produs o deflagrație care a distrus racheta și a avariat rampa de lansare.

Imaginea a fost probabil surprinsă de satelitul de spionaj USA-224/NROL-49, a cărui traiectorie trece exact pe deasupra rampei respective, la ora la care a fost surprinsă fotografia și a fost distribuită de președintele american Donald Trump pe Twitter, însă ulterior mesajul a fost șters.

În 9 februarie 2020, la ora 15:48 UTC, o tentativă de lansare a satelitului Zafar-1 s-a încheiat cu un nou eșec al rachetei Simorgh. Inițial racheta a părăsit rampa de lansare și prima treaptă s-a separat corespunzător, la 105 secunde după lansare, separare urmată imediat de aprinderea celei de-a doua trepte. Conul protector s-a desprins 18 secunde mai târziu. Satelitul trebuia să ajungă la o altitudine de 530 km și o înclinație orbitală de 56 de grade, însă treapta secundară a reușit să-i imprime o viteză de doar 6.533 km/s, față de 7.4 km/s cât ar fi fost necesar pentru înscrierea pe orbită. Astfel, satelitul a ajuns la o altitudine maximă de 541 km, după care a revenit balistic spre Pământ. Impactul cu Oceanul Indian a avut loc 25 de minute mai târziu, la 6400 km de Semnan.

În vara anului 2021 au fost zvonuri despre alte două lansări Simorgh, ambele ratate, însă nu există dovezi clare decât despre o lansare, care ar fi avut loc în jurul datei de 12 iunie 2021, dar nu a fost confirmată oficial. Știm că ea a avut loc din imaginile oferite de companiile private cu rampa de lansare de la Semnan și analiza acestora efectuată de personalul Middlebury Institute of International Studies (Monterey, California). Iranul încheie 2021 cu o nouă tentativă eșuată de lansare a unei rachete Simorgh (cu 3 sateliți la bord), deși oficial spune că a fost vorba despre un test suborbital reușit.

Programul spațial militar și racheta Qased

În 22 aprilie 2020, armata iraniană (și nu agenția spațială) anunță lansarea cu succes a satelitului Noor, folosind o rachetă nouă, Qased (armata iraniană este subordonată direct liderului suprem, nu președintelui). Este primul satelit militar iranian, care probabil își are originile în programul spațial al armatei, unul derulat în paralel cu cel civil al Agenției Spațiale Iraniene și folosit, cel mai probabil, pentru observații în spectrul optic (deși dimensiunile reduse, limitate de diametrul rachetei, îi afectează semnificativ performanțele).

Racheta Qased este derivată din aceeași rachetă balistică cu rază medie de acțiune, Shahab-3, la fel ca Simorgh, care a fost modificată pentru a primi o treaptă secundară Salman (cu combustibil solid, anunțată public în februarie și care probabil poate fi folosită și ca o a treia treaptă pentru Simorgh). Este posibil ca Qased să fi fost lansată în câteva zboruri test, suborbitale, încă din 2019.

Spre deosebire de celelalte lansări care au avut loc de la centrul spațial Khomeini din Semnan și de pe o rampă de lansare statică, lansarea inaugurală Qased a avut loc de la o bază militară din Shahroud (55.3340E 36.2006N), de pe o platformă de lansare mobilă, iar satelitul a ajuns până la 426 km altitudine.

Concluzii și puncte cheie

Iran are la dispoziție trei rachete orbitale, derivate din rachetele balistice cu rază medie de acțiune Shahab-3 / Nodong-1 și înrudite cu racheta nord-coreeană Unha:

• Safir (în trei variante, Safir-1, Safir-1A și Safir-1B), a avut parte de 7 lansări și doar 2 eșecuri;

• Simorgh (Safir-2), doar prima lansare a fost reușită, însă a fost o lansare suborbitală, restul de (probabil) 5 lansări consecutive au fost eșecuri;

• Qased, dezvoltată de armată, a avut parte de o singură lansare orbitală.

Lansările Safir și Simogh au loc de la centrul spațial Imam Khomeini din Semnan, de pe o rampă de lansare, în timp ce Qased poate fi lansată de pe o platformă mobilă.

Racheta suborbitală Kavoshgar a fost lansată ultima oară în 2013.

Iranul a lansat cu succes 5 sateliți pe orbită terestră joasă, ultimul (Noor) aflându-se în continuare pe orbită, însă dimensiunea și performanțelor acestora sunt limitate de rachetele relativ modeste pe care Iranul le are deocamdată la dispoziție.

Având în vedere declarațiile noului președinte, este de așteptat să vedem o intensificare a activităților spațiale iraniene în viitorul apropiat.